„Sari, mă, ca iepurele!” Destinul crunt al generalului Emil Pălăngeanu, singurul atlet român care a câștigat toate cele 4 probe clasice de aruncări

A fost erou al României, un general desăvârșit, un atlet unic și un om chinuit, aruncat în lagărul de la Capul Midia, acolo unde toți deținuții politici, considerați „dușmani ai noului regim” au fost condamnați la o moarte lentă și apăsătoare. Povestea lui Emil Pălăngeanu, un nume uitat în negura istoriei românești.

Un campion absolut: începuturile glorioase ale lui Emil Pălăngeanu

Puțini români cunosc astăzi numele lui Emil Pălăngeanu, o figură unică în istoria sportului și armatei române. Născut la 31 ianuarie 1891, în Adjud, județul Vrancea, Emil Pălăngeanu avea să devină nu doar general al Armatei Române, ci și unul dintre cei mai mari atleți pe care i-a avut vreodată țara.

Performanțele sale în atletism sunt de-a dreptul remarcabile: la Campionatele Naționale din 1916, el a reușit să câștige toate cele patru probe clasice de aruncări, greutate, disc, ciocan și suliță, o realizare nemaiatinsă până astăzi în atletismul românesc.

Tânărul locotenent se afirmase deja în lumea sportului cu ani înainte, participând la competițiile de la Târgoviște și București, unde contribuția sa a fost esențială în transformarea orașului Târgoviște în al doilea centru atletic al țării.

Mușcatele – cele 6 avantaje pentru care sunt cea mai bună alegere pentru balcon și grădină

Horoscopul zilei de marți, 13 mai 2025. Zodia care va avea parte de necazuri, ghinionul nu-i dă pace

A fost implicat în organizarea „Serbărilor federale de gimnastică”, primele mari manifestări sportive cu caracter național, în 1914. Nu era doar un sportiv de elită, ci și un educator convins de valoarea disciplinei fizice în formarea tineretului.

Unul dintre cei mai mari atleți din istoria sportului românesc

În 1913, anticipând apropierea unui conflict major în Europa, Emil Pălăngeanu și fratele său, Nicolae, au fost selectați pentru a se pregăti în Suedia în vederea formării primelor trupe românești de schiori și unități mobile de munte.

La întoarcere, au pus bazele viitorului Corp al Vânătorilor de Munte, o componentă care avea să se dovedească vitală în timpul Primului Război Mondial. Pentru meritele lor din timpul războiului, ambii frați au fost distinși cu Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.

Dedicarea față de idealul național nu s-a oprit aici. În perioada interbelică, cei doi frați, alături de Victor Bădulescu, au fondat, în 1923, Oficiul Național pentru Educație Fizică (O.N.E.F.), o instituție menită să profesionalizeze pregătirea fizică a tinerilor români.

Mai târziu, Emil Pălăngeanu avea să conducă Federația Română de Atletism în două mandate: 1933–1935 și 1939–1940, confirmându-și implicarea profundă în dezvoltarea sportului românesc.

Profesorul Regelui Mihai I și funcționar în structurile statului

Pe lângă cariera sportivă și militară, Emil Pălăngeanu a fost și un educator dedicat. A fost profesor de educație fizică la clasa specială a Marelui Voievod de Alba-Iulia, viitorul Rege Mihai I, de care s-a apropiat prin orele de gimnastică și sport. În paralel, preda la Institutul Militar de Educație Fizică, instituție în care forma viitorii ofițeri ai armatei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, Emil Pălăngeanu a condus organizația Munca Tineretului Român, care avea rolul de a pregăti fizic și ideologic tineretul, într-un context influențat de ideologiile autoritare ale vremii.

Pe 8 martie 1943, în această calitate, s-a întâlnit la Berlin cu Konstantin Hierl, liderul organizației germane Reichsarbeitsdienst, semn al colaborării oficiale între cele două regimuri.

În 1944, Emil Pălăngeanu a fost numit inspector cu pregătirea premilitară, o funcție care îl aducea și mai aproape de centrul decizional al structurilor statului român.

Emil Pălăngeanu, singurul atlet român care a câștigat toate cele 4 probe clasice de aruncări. Foto Facebook Cătălin Oprișan

A murit în lagărul de la Capul Midia și aruncat într-o magazie de schelete

După venirea la putere a regimului comunist, foștii ofițeri ai Armatei Regale și personalitățile asociate cu vechiul regim au devenit ținte ale represiunii. Pe 15 august 1952, la vârsta de 61 de ani, Emil Pălăngeanu a fost arestat sub acuzația de „activitate dușmănoasă împotriva regimului democrat”.

Sentința a fost dură: 60 de luni de muncă forțată, o pedeapsă menită să elimine fizic și simbolic o figură ce amintea de o epocă total diferită de cea comunistă. Torționarul Liviu Borcea l-a umilit ori de câte ori, spunându-i adesea: ”Sari, mă, ca iepurele!”, luând în derâdere trecutul său ca atlet și sportiv profesionist.

A fost închis la lagărul de la Capul Midia, un loc cunoscut pentru condițiile sale de exterminare prin muncă. Acolo, generalul și fostul campion a fost supus unor tratamente inumane, care aveau să-i curme viața în perioada de după Crăciunul anului 1952, probabil între 23 ianuarie și 4 februarie 1953.

Trupul său a fost aruncat într-o stivă de schelete, în magazia de stuf a lagărului, alături de alte victime ale sistemului. Moartea i-a fost consemnată abia după verificarea formală a unui medic civil spune multe despre dezumanizarea completă la care erau supuși deținuții politici.

Emil Pălăngeanu nu a avut parte nici măcar de o înmormântare creștinească, simbolic, regimul a încercat să-i șteargă complet urmele.

Moștenirea unui om excepțional, un atlet desăvârșit și un erou uitat

Astăzi, Emil Pălăngeanu este aproape necunoscut în spațiul public. Nici atletul cu un palmares unic în istoria sportului românesc, nici fondatorul unor instituții esențiale pentru educația fizică națională, nici eroul de război decorat nu mai figurează în manuale sau în discursurile oficiale.

Viața sa, dinamică și dedicată binelui național, s-a încheiat tragic, sub cizma unui regim care nu ierta elitele vechiului sistem.

Cazul său nu este singular, dar este emblematic: un om care a construit pe multiple planuri, militar, sportiv, educațional, a fost în cele din urmă distrus de ideologia care a înlocuit meritocrația cu loialitatea față de partid.

Și totuși, figura lui Emil Pălăngeanu merită readusă în atenția publicului, nu doar ca un avertisment istoric, ci și ca un simbol al ceea ce România a avut mai bun.

Într-o țară care se redescoperă pe sine și încearcă să își recompună identitatea, numele lui Pălăngeanu ar trebui să fie rostit nu cu uitare, ci cu mândrie. A fost un campion, un luptător, un educator și, mai ales, un patriot.